RECENZIE: ,,Gențiane" - Cella Serghi

 

Să citesc romanul Cellei Serghi a fost ca o gură de aer proaspăt care m-a ajutat să conștientizez că nimic nu e imposibil dacă cred cu tărie în visul meu și găsesc mereu puterea de merge mai departe. 

Rada Ionac, o tânără de origine modestă, nu face niciun pas în spate și luptă necontenit pentru ambițiile sale, chiar dacă asta înseamnă să își petreacă timpul prin spitale sau în casa celor bogați unde se ocupă cu menajul. Toate aspirațiile sale, încă din copilărie, o conduc spre teatru. Pentru a-și împlini visul, este nevoită să accepte compromisuri și să facă față prejudecăților celor din jur.

Cu toate astea, iubirea nu o ocolește, se îndrăgosteşte și suferă din dragoste, iar fericirea vine din împlinirea personală. 

La polul opus, se află Cirus Hotaru, un perfecționist, care excelează pe plan profesional și greșește pe plan personal, toate femeile din viața lui fiind nefericite.

Mulți critici literari asociază cele două personaje cu autoarea însăși și îndrăgitul ei, Camil Petrescu. Nimic nu e întâmplător, asemănările sunt izbitoare. Însă, ceea ce merită să reținem e faptul că dacă această iubire arzătoare și neîmpărtășită nu ar fi existat, probabil nici autoarea nu ar fi scris vreodată vreunul din romanele sale. 

RECENZIE: ,,Toamna este o ciornă rescrisă"

 

Dragă toamnă,

Îmi place să citesc și să scriu despre tine, să te privesc în toată splendoarea ta, să vorbesc cu și despre tine. Te-am preferat dintotdeauna, devotată îți voi rămâne mereu. 

Te prețuiesc pentru imaginile colorate și bogățiile pe care ni le oferi. Cosmisian mi-a indus peisaje vii ce până acum s-au ascuns undeva în mintea mea:

,,Apusul de soare atrage seară de seară privirile multora, dar, când fetița cu părul roșcat își pierde frunzele, apusul de soare pare lipit de pământ. Toamna este apusul de soare ce a devenit frunze."

Amândoi te iubim la fel de mult: 

,,Ca trecător, admiri toamna în fiecare an. Plouă. În fiecare an plouă. Banca din parc este un tapet pastel al arborilor de deasupra, care s-au folosit de stropii ploii pentru a-și fixa fiicele de lemnul putred al băncii. Oare credeau că frunzele au atins maturitatea pentru a deveni semințe? Vântul le-a lipit de bancă pentru a le da o ultimă ocazie de a îmbrăţişa iluzia. Frunzele căzute mor ultimele."

,,Toamna târzie și-a oferit ultima frunză solului obișnuit cu picături de ploaie cernute de coronamentul dens și verde al pădurii. Ploii pare că i s-a promis că frunzele sunt părinții adoptivi ai apei. Ploaia și-a născut oftatul din sânul norilor, strop cu strop, lăsându-l să-și unească destinul cu frunzele pădurii, fără să știe că frunzele aveau inima împărțită."

Cine suntem noi? Doi trecători.

Eu, acum, doar te admir. 

El, în calitate de om al cuvintelor, scrie despre tine: ,,Toamna este o ciornă rescrisă. Eu toamna scriu cel mai bine. Te întrebi adesea cine sunt. Sunt un trecător pe care ploaia și vântul l-au pictat cu frunzele ce se credeau fiicele toamnei. Sunt ciorna pe care toamna o rescrie."

În ochii mei ești minunată. În ochii lui, strălucești: ,,Și florile se ofilesc, devenind în prea scurt timp o imagine de care vrei să te desprinzi. Să știe ele oare că primăvara este i înflorire în oglindă a toamnei, care pare că înflorește atunci când umple pământul cu ruginiul desfrunzirii?"

Totul este mirific. Închid ochii. Visez. Este doar o iluzie? Mai degrabă, realitatea văzută prin ochii unui trecător. 

Cu drag, 

un visător!

Îi mulțumesc autorului pentru exemplarul oferit!