Cine
nu a văzut filmul „Liceenii”? Mulţi
au îndrăgit celebrul cuplu, Dana şi Mihai.
Puţini l-au iubit pe egoistul Şerban.
Toţi am râs cu poftă de năzbâtiile făcute de Ionică, iar alţii am cochetat cu simpatica Geta. Am asociat imaginea profesoarei severe ca Isoscel cu o alta care ne-a predat
matematică. Sau dirigintele preaiubit pe care nu-l vom uita niciodată.
Stereotipuri
pe care inevitabil le întâlnim şi le adorăm.
Am
vizionat acest film de atâtea ori încât atunci când am decis să citesc cartea
(din păcate, doar anul acesta am aflat de ea) cunoşteam fiecare întâmplare în
ordine cronologică. Am citit romanul asociind imagine cu imagine din peliculă.
Personajele erau deja bine conturate în mintea mea astfel încât nu am mai
simţit aceeaşi emoţie care trebuia să apară la primul contact cu acesta. Parcă
nimic nu avea farmec. O voce interioară îmi spunea mereu ceea ce urmează. Cred
că am memorat secvenţele. Am recunoscut chiar şi pasaje de dialog. Am folosit
chiar şi intonaţia actorilor în minte. A fost savuros. Dar atât.
Magia
a dispărut. Suspansul, la fel. Chiar şi bucuria de a găsi ceva nou. Sunt
respectate cu stricteţe majoritatea momentelor. Am avut impresia că citesc un
roman alcătuit din imagini şi culori. O multitudine de imagini şi culori. E
frumos şi atât.
Din
nou, mi s-a confirmat că e indicat să citesc mai întâi cartea, apoi să vizionez
filmul.
No comments:
Post a Comment